Comunicarea prezidenţială desemnează ,,ansamblul practicilor şi tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora instituţia prezidenţială şi/sau preşedintele diseminează informaţii de interes public şi naţional.”[1]Preşedintele nu intervine public decât în situaţii excepţionale: ceremonii politice, acţiuni guvernamentale majore sau situaţii de criză. Acest tip de comunicare este unul dintre cele mai ritualizate forme de comunicare politică. Preşedintele este reprezentantul poporului şi vorbeşte în numele acestuia, evocă sau celebrează memoria colectivă.
Preşedintele se adresează poporului în calitate de cetăţean, lider politic şi, în acelaşi timp, lider simbolic al unei naţiuni. Ca lider simbolic, preşedintele se adresează naţiunii-colectivitate, incarnând valori, caractere şi idealuri colective. Ca lider politic, preşedintele comunică în numele unui stat. În calitate de cetăţean, preşedintele se adresează opiniei publice (,,noi cetăţenii acestei ţări…”).
Rolul televiziunii a devenit din ce în ce mai important în comunicarea prezidenţială. Aceasta transformă în spectacol politic orice apariţie a preşedintelui. Studii americane demonstrează că televiziunea subminează adesea dimensiunea democratică a comunicării prezidenţiale.
Comunicarea prezidenţială este printre formele cele mai ritualizate de comunicare politică, fiind predispusă monologului politic, întreţinut prin imagine, carismă şi certitudini.
1.1.2 Comunicarea guvernamentală
Comunicarea guvernamentală desemnează ,,un ansamblu de practici şi tehnici de comunicare prin intermediul cărora guvernul şi structurile guvernamentale pun în circulaţie informaţii de interes public, adică informaţii privind diferitele activităţi ale departamentelor guvernamentale.”[2]
Acest tip de comunicare nu mai este profund ritualizată, ci este înţeleasă ca un flux continuu de informaţii, o campanie permanentă de informare a electoratului. Distribuie atenţia publică asupra diferitelor politici şi acţiuni iniţiate de guvern. Teoretic se pot distinge două laturi ale acestui tip de comunicare: una informativă, care se referă la accesul la informaţia de tip public; iar cealaltă persuasivă, care trimite la comunicarea văzută ca propagandă. La nivelul practicii, comunicarea guvernamentala este deopotrivă un act democratic şi, în acelaşi timp, propagandistic.
Pentru a fi considerată democratică, comunicarea guvernamentală trebuie să întreţină transparenţa informaţiei politice şi administrative. Ea este un indicator pentru responsabilitatea politică a guvernanţilor, pentru modul în care ei îşi legitimează constant mandatul politic.
Practicile de comunicare guvernamentală se întemeiază pe o serie de constrângeri. Trebuie să se facă distincţia între informaţia publică şi informaţia privată, adică între informaţia pe care sursele ar trebui să accepte să o prezinte publicului şi informaţia pe care aceleaşi surse nu doresc să o dezvăluie, fie şi numai pentru a asigura caracterul privat al activităţii lor. Comunicarea guvernamentală depinde într-o măsura considerabilă de specificul sistemului mediatic şi de practicile jurnaliştilor. Pentru a deveni informaţie publică, informaţia guvernamentală trebuie să fie preluată de mass-media. Informaţia guvernamentală nu este în mod obligatoriu mediatizată, jurnaliştii evaluând mai întâi în ce măsura informaţia ar putea interesa publicul. Informaţia guvernamentală nu înseamnă în mod obligatoriu o informaţie care are capacitatea de a genera o ştire bună.
1.1.3 Comunicarea de partid
Comunicarea de partid vizeazã ,,ansamblul resurselor şi practicilor de comunicare prin care o organizaţie (partidul) interacţioneazã cu proprii membri, cu structurile locale, cu electoratul partizan, cu opinia publică precum şi cu organizaţiile internaţionale.”[3]
În timp partidele îşi ajustează identitatea în funcţie de acţiunea celorlalte partide prin comunicare intern şi publică. Indiferent de natura evenimentelor care declanşează adresarea către un anumit public, comunicarea de partid este identitară, adică orice act de comunicare reflectă într-o maniera sau alta ideologia, simbolurile şi interesele de partid existente la un moment dat.
Comunicarea de partid a devenit o ,,activitate specializată, bazatã pe o serie de mijloace şi tehnici prin care partidele împreună cu echipele de consultanţi politici utilizează mass media astfel încât să poată maximiza mediatizarea pozitivă şi să prevină mediatizarea care deserveşte interesele partidului.” [4]
Sunt identificate următoarele practici de comunicare specifice organizaţiilor de partid:
a. Managementul media. Apelul la diferite practici de comunicare pentru a maximiza accesul liderilor la media şi implicit vizibilitatea acestora. Este vizată întreţinerea unei relaţii pozitive între partid şi mass media.
b. Managementul imaginii de partid. Departe de a fi neglijată este construirea unei relaţii complementare între imaginea publică a liderilor şi imaginea partidului ca organizaţie. În acest mod acţiunile partidului vor avea coerenţa, vor decurge conform aşteptărilor. Imaginea unui partid este alimentată şi reprodusă de personalităţile care compun partidul respectiv. Imaginea unui partid este construită şi întreţinută prin diverse practici de marketing: apariţia în public alături de o personalitate-vedetă din lumea sportului, divertismentului.
c. Comunicarea internă. Partidele trebuie să creeze canale de comunicare internă pentru a evita mesajele contradictorii şi pentru a putea coordona diferitele activităţi destinate imaginii publice. Evoluţia şi perfecţionarea unor noi media precum televiziunea prin cablu sau satelit, tehnologia video, tehnologiile digitale vin în întâmpinarea nevoilor de comunicare ale partidelor politice.
1.1.4 Comunicarea politică locală
,,Comunicarea politică este prin definiţie ,,teritorială”: actorii participanţi la comunicarea politică se legitimează ca instanţe reprezentative pentru interesele unor grupuri sociale. Din acest punct de vedere, ,,teritoriul” ca proximitate geografică şi spaţiala contribuie la formarea ,,teritoriului simbolic”, adică la articularea unor interese şi identităţi sociale.”[5]
Guvernul, preşedinţia, mass media ,,centrale” nu sunt singurele surse de difuzare a informaţiei de interes public; comunicarea politică este ,,teritorializată”, adică organizată ca sistem socio-administrativ şi ca ,,agenda” la nivel local, regional sau naţional pentru a servi în acest fel principiile unei democraţii reprezentative.
Comunicarea politică locală îndeplineşte următoarele funcţii specifice: a.reprezentarea ,,centrului”. Structurile politice locale diseminează informaţia de la ,,centru”, acţionând ca resursă de comunicare a autorităţii centale.
Construcţia identităţii locale. Instituţiile administraţiei locale încearcă să copieze la o scală mai mica instituţiile de la ,,centru”. În acelaşi timp, ele se disting de acestea, dar şi de celelalte instituţii locale prin practici de comunicare destinate imaginii şi practici de comunicare instituţionale care au scopul de a valoriza acţiunile personalului din instituţia locală respectivă.
Politizarea structurilor publice locale. Recurgerea la practici de influenţare a diferitelor instituţii publice de către actori politici şi grupuri de presiune.
Mass-media locale ar trebui să aibă un rol considerabil la construirea agendei publice locale. Comunicarea publică locală necesită existenţa unui sistem de comunicare: resurse logistice, umane şi tehnologice, care să aibă capacitatea de a identifica şi de a pune in circulaţie caracterul ,,local”al informaţiei.
1.1.5 Comunicarea politică internaţională
Comunicarea internaţională se referă la ,,un ansamblu de interacţiuni între guverne sau între guvern, mass-media şi opinia publică; prin intermediul acestor interacţiuni, guvernele diseminează informaţii cu privire la relaţiile externe ale unui stat.”[6]
Evoluţiei tehnologice şi economice i se datorează pătrunderea informaţiei publice în comunicarea internaţionala. Apariţia Internetului a fost un moment deosebit de important in dezvoltarea comunicării internaţionale. Lumea a putut afla cum evoluează anumite evenimente de interes general chiar în momentul în care acestea aveau loc. Sunt permanent difuzate informaţii către exterior, sunt cultivate relaţiile cu ambasadele.
1.1.6 Comunicarea electorală
Comunicarea electorală are loc în situaţii cunoscute şi îndelung pregătite de către specialişti: campaniile electorale. La baza acestora stau ,,contracte de comunicare” diverse având în vedere că la evenimentul electoral participă nu numai oamenii politici (candidaţii) şi electoratul, ci şi mass-media, asociaţii ale societăţii civile, experţi. Actorii principali sunt oamenii politici, mass-media, publicul si electoratul, acesta din urmă fiind vizibil prin intermediul sondajelor de opinie.
Campania electorală este cea mai complexă îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spaţiul comunicaţional contemporan. Este perioada stabilită oficial înaintea unui scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară strategia de marketing politic electoral. Acţiunile din această perioadă sunt limitate prin reglementări legale. Durata acesteia este stabilită anterior, variază de la o ţară la alta şi se încheie cu o zi înaintea alegerilor. În România, durata campaniei a fost după 1989 de 45 de zile, apoi de 60 pentru ca în prezent să nu se desfăşoare pe un interval de timp mai lung de 30 de zile.
Campania electorală îndeplineşte multiple funcţii democratice. Ca procedură, campania electorală depinde de un cadru juridic ce reglementează participarea la competiţia electorală, precum şi desfăşurarea propriu-zisă a acesteia. Ca metodă, campania electorală permite selecţia liderilor politici în mod democratic, prin respectarea normei participării (pluralism politic si participare nediscriminatorie) şi a normei majorităţii (opţiunea de vot majoritară validează rezultatele competiţiei). Ca regim concurenţial, campaniile politice sunt evenimente atipice, deoarece competiţia politică se desfăşoară într-un interval de timp considerabil, ce variază de la o ţară la alta. Ca ritual politic, campania electorală presupune anumite coduri socio-politice care reglementează interacţiunea dintre participanţi. Este un eveniment convenţional, o practică naţională dependentă de anumite tradiţii politice şi de un sistem politic, de dezvoltarea socio-economică, instituţională şi democratică.
Candidatul este în primul rând un lider politic. Electoratul se aşteaptă ca acesta să îşi asume o serie de atribute convenţionale: atributul de moralitate, de superioritate şi, nu în ultimul rând, cel de competenţă (cunoaşte cel mai bine situaţia existentă în ţară şi poate îmbunătăţi această stare).
Fiecare candidat acţionează simultan în cadrul unei campanii electorale în calitate de ,,candidat” (reprezentant al puterii sau al opoziţiei), contracandidat şi politician (în memoria electoratului el are deja o imagine formată, dispune de un trecut politic ce îl avantajează).
Mass-media sunt elemente indispensabile comunicării electorale. Prin selectarea şi generarea subiectelor dezbătute pe scena publică ajuta la circulaţia informaţiilor. Stabilesc distincţii între partidele politice, stimulează dezbaterile cu caracter ideologic şi ajută la identificarea candidaţilor, acordă informaţii celor interesaţi în procesele politice. Media joacã rolul benefic de echilibru social, prin reducerea tensiunilor şi temerilor partizane, cât şi prin confirmarea opiniilor existente, supraveghează şi critică activităţile guvernamentale. Nu în ultimul rând mass-media oferă structuri interpretative uşor inteligibile asigurând astfel participarea la viaţa politică şi a omului de rând.
Targetul tuturor acestor demersuri atât din partea partidelor, cât şi din partea media este electoratul. Specialiştii primesc informaţii despre acesta prin intermediul sondajelor de opinie.
Pe parcursul unei campanii electorale pot fi identificate diverse reprezentări ale electoratului: electoratul ca interlocutor generic (destinatarul impersonal invocat în discursul mediatic şi politic); electoratul- public (destinatarul mesajelor mass media); electoratul –opinie publică ( o reprezentare a sondajelor de opinie); electoratul –opinie individuală (în discursul mediatic şi în cel al candidaţilor, experienţa individuală a unui cetăţean este construită ca opinie publică); electoratul –grup social (discursul vizează un electorat ţintă, actori colectivi reprezentând diferite interese profesionale şi culturale).
[1] Beciu Camelia,,Comunicare politică”, comunicarea.ro, Bucureşti 2002, pag. 21
[2] Beciu Camelia ,,Comunicare politică”, comunicarea.ro ,Bucureşti 2002, pag-27
[3] Beciu Camelia,,Comunicare politică”, comunicarea.ro ,Bucureşti 2002, pag .31
[4] McNair Brian “An Introduction to Political Communication”, Routledge,1995, pag .85
[5] Beciu Camelia,,Comunicare politică”, comunicarea.ro ,Bucureşti 2002, pag.-34
[6] Beciu Camelia,,Comunicare politică”, comunicarea.ro ,Bucureşti 2002, pag. 37
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu