Observând si analizând marile transformãri din evolutia omenirii, numite de cãtre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revolutia agricolã, desfãsuratã în urmã cu zece mii de ani, al doilea val fiind revolutia industrialã sau perioada “cosului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice si sociale începând pe la jumãtatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comandã” moment în care principala resursã este informatia – vom întelege necesitatea si importanta aparitiei si dezvoltãrii unor meserii, specializãri, domenii de activitate.
Astãzi, când tehnologia modernã, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificatã si rapidã, rolul informatiei reprezintã o conditie a dezvoltãrii umane si a societãtii în general. Tot mai frecvent în aceastã lume informationalã, în aceastã lume mãcinatã de “foamea de a sti” sunt utilizati termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau constructii de genul: “comunicare eficientã”, “comunicare de masã”, “comunicare indirectã”, “comunicare orizontalã”, “comunicare gestualã”, “comunicare plasticã”, “comunicare politicã” etc.
Desi termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru altii pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca si omenirea însãsi, dar permanent într-o continuã schimbare, perfectionare.
Nu numai transmiterea gândurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai îndepãrtate timpuri, ci si modul în care acestea sunt transmise.
De exemplu în secolul al V-lea î.e.n. în Grecia anticã, mai întâi în Siracuza si apoi în Atena orice cetãtean liber era propriul sãu avocat, îsi pleda singur cauza indiferent dacã era în postura de avocat sau de acuzator. Pledoariile trebuiau sustinute public în fata a zeci sau sute de jurati.
Cetãteni care stãpâneau arta comunicãrii convingãtoare se afirmau mai usor în societate, îsi apãrau mai bine interesele si aveau sansa de a deveni lideri politici, militari, religiosi, dobândind noi privilegii pe aceastã cale. Arta de a comunica convingãtor s-a numit atunci retoricã si alãturi de arta si stiinta rãzboiului a devenit preocuparea predominantã din epocã.
Se pare cã primele elemente de teorie a comunicãrii umane au fost elaborate de Corax din Siracuza care a scris “Arta retoricii” în care prezenta diverse moduri si tehnici de comunicare utile în procesele de recuperare a averilor. Mai târziu fostul student al lui Corax, Tisias a introdus aceastã teorie în Atena, unde a gãsit un termen fertil de dezvoltare. Astfel apar specialistii în retoricã cunoscuti sub numele de “sofisti”. Primul renumit sofist a fost Protagoras (sec. V î.e.n.)
Cea dintâi acceptiune a notiuni de retoricã a fost aceea de “stiinta si arta de a convinge”. Retorica avea în vedere comunicarea în sfera juridicã si politicã. Indiferent dacã cuvântãrile aveau caracter politic, juridic sau ceremonial dupã opinia sofistului Antiphou orice discurs trebuie sã fie compus din sase pãrti: introducerea, expunerea de motive, prezentarea faptelor, argumentatia, probele si concluziile.
Un secol mai târziu, Platon a introdus retorica în viata academicã greacã, asezând-o alãturi de filosofie. Ea nu era consideratã neapãrat o stiintã deoarece nu urmãrea cunoasterea a ceea ce este corect sau incorect, rational sau irational, ci cunoasterea slãbiciunilor umane pentru a le putea controla si folosi în atingerea unor scopuri propuse. În viziunea lui Platon retorica însemna chiar stiinta comunicãrii umane. În procesul comunicãrii umane el delimiteazã cinci etape: conceptualizarea, care se ocupa cu studiul cunoasterii, simbolizarea, care studia sensul cuvintelor, clasificarea, care se ocupa cu studiul comportamentului uman, organizarea, care avea în vedere aplicarea comportamentului uman, a modului de viatã în practicã si realizarea care se ocupa cu studiul tehnicilor si instrumentelor de influentare a oamenilor.
Un nou drum este deschis de Aristotel, studentul lui Platon, care a scris lucrarea “Rhetorike” si care a elaborat si primul tratat de logicã “Organon” în care prezintã silogismul si construieste tipul de rationament si argumentatie bazate pe silogism.
Urmãtorul pas în aceastã directie este fãcut de filosofii romani care aduc ca noutate distinctia dintre teoria si practica comunicãrii umane: teoria este retorica, practica este oratoria.
Unul dintre marii teoreticieni si practicieni ai timpului a fost si este Cicero. Dupã pãrerea lui Cicero scopurile retoricii constau în a dovedii, a încânta si a emotiona (ut probet, ut delected, ut flectat ).
Totodatã Cicero acordã o mare atentie gesturilor pe care le considerã “un limbaj pe care îl înteleg si barbarii” si recomandã oratorilor ca în timpul discursului toate miscãrile sufletului sã fie însotite de miscãri ale trupului, de la miscãri ale ochilor si degetelor pânã la bãtãi din picior în momentele culminante ale discursului.
Dupã epoca greco-romanã, teoria comunicãrii umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole pânã la Renastere.
Începând cu anul 1600, în epoca modernã studiul comunicãrii umane a fost readus în centrul preocupãrilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, lingvisti, semioticieni, sociologi, psihologi, diplomati, creatori de publicitate, agenti de relatii publice, moderatori, mediatori, negociatori.
În ultimele decenii, stiintele comunicãrii umane cunosc o dezvoltare explozivã acordând o deosebitã atentie tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informatiilor, precum si mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicãrii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu