Pentru a lămuri acest paradox al „necesităţii de a manipula prin discursul politic” se pleacă de la observaţia că există două categorii de manipulări: cele imediate(directe), în care transformarea stării de fapt, a credinţelor şi a acţiunilor îşi are originea în acţiunea fizică a agentului acţiunii şi manipulări mediate, în care :”transformarea” obiectelor, credinţelor se realizează prin intermediul intervenţiilor discursive.
În actele, faptele şi acţiunile din sfera politicului se regăsesc aceste forme de manipulare. Ponderea uneia sau alteia, dimensiunile fiecăreia, combinaţiile în care pot apărea depind de natura puterii politice (democratică sau autoritară),de raportul cu receptorii, de reacţiile acestora din urmă faţă de actele puterii.
Este posibil ca grupul de putere să constrângă (chiar şi fizic) pe „decident” sa-şi schimbe creditele ,atitudinile în favoarea sa. Mijloacele sunt multiple.: mituire, falsificare, şantaj. Suntem în faţa formei de manipulare directe proprie regimurilor totalitare. Deci, este preferabil ca manipularea să capete substanţă discursivă. Astfel, în timpul campaniei electorale, un discurs politic poate capacita indivizii nedecişi către programul unui partid. Dacă mijloacele prin intermediul cărora „provocăm credinţele ,ideile sau acţiunile sunt în acord cu normele raţionalităţii şi sunt în consens cu normele moralităţii, atunci suntem în faţa unei „manipulări pozitive dezirabile în orice act al puterii”(Sălăvastru 1999 pag 141 ). Dacă raţionalitatea şi moralitatea sunt neglijate, manipularea este „negativă”.
Sunt motive serioase ca , adesea, discursul politic să fie identificat cu manipularea negativă sub toate formele ei. Orice discurs politic deformează realitatea, tocmai din cauza subiectivităţii unghiului de abordare , a evaluării diferite a realităţii, şi de aceea se poate considera că este purtător al unei forme de manipulare negativă. Cauza principală este că prin el se ipostaziază şi se apără interese. Astfel, „opoziţia exagerează permanent nerealizările puterii , iar puterea , la rându-i minimalizează aportul opoziţiei. Interesul, pasiunea, fanatismul sunt semnificative în activitatea politică şi afectează prezentarea adecvată a realităţii prin discurs.
La acest nivel al analizei intervine o distincţie în funcţie de intenţionalitate. Deşi pot apărea dezinformări neintenţionate, rezultatul lor este acelaşi. Diferenţa intervine din perspectiva moralităţii: în cazul manipulării intenţionate apare şi „păcatul” (deformarea realităţii) şi „ conştiinţa păcatului” (obţinerea de rezultate dezirabile prin fals). Din unghiul de abordare al veridicităţii, manipularea negativă neintenţionată este asociată cu ignoranţa, în timp ce manipularea negativă intenţionată se asociază cu minciuna.
Acţiunea malefică a minciunii, nu numai la nivelul discursului politic este redată convingător de P. Wierzbicki (1996, pag.11). „Minciunile nu circulă separat. Minciunile umblă în turmă. În turme organizate. Minciunile se constituie în sistem. Există multe astfel de sisteme. Minciuna este mediul natural al omului... sistemele minciunii funcţionează în viaţa noastră particulară şi în viaţa noastră intelectuală, în viaţa noastră artistică şi în cea publică.”
Totuşi, un discurs politic nu poate abuza de minciuni la nesfârşit. Există o doză minimă de adevăr în orice comunicare. Chiar dacă se vorbeşte de „raţionalitatea unei astfel de manipulări discursive şi chiar nevoia unei astfel de manipulări” sunt limite în care aceasta acţionează.
Benjamin Franklin formulează lămuritor problema minciunii:” poţi păcăli o parte din viaţă toată lumea, mai poţi păcăli toată viaţa o parte din lume, dar poţi păcăli toată viaţa toată lumea.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu