Proiectele de cercetare în domeniul comunicării politice au fost stimulate de studiile iniţiate de Walter Lippmann prin lucrarea publicată în 1922 ,,Public Opinion”[1] pornind de la premisa existenţei unui public capabil să se informeze şi a unei prese responsabile. Această traiectorie analitică a fost continuată în studiile grupului de la Universitatea Columbia-Lazarsfeld , Berelson şi Gaudet[2], fiind dezvoltată în teoria efectelor limitate, al cărei model a pus pe o linie funcţională interpretarea structurilor comunicării politice, mai ales, prin ignorarea rolului mass-media în influenţarea campaniilor şi a proceselor politice. Se poate spune că ştiinţa comunicării politice a apărut ca expresie a cercetărilor interdisciplinare ale anilor ’50 .Abia în anii ’70 au început o serie de atacuri critice împotriva acestei perspective, ţinându-se cont de dezvoltarea şi extinderea tehnicilor audio-vizuale în comunicarea politica, iniţiate de Blumer şi McQuail.
,,Inspirându-ne din modelul clasic cu privire la condiţiile generale de comunicare, vom spune că un act de comunicare politică se produce dacă sunt definite următoarele: un emiţător-condiţiile în care un actor poate să producă un enunţ politic; un receptor–condiţiile în care un actor este vizat si influenţat de un enunţ politic; un spaţiu public- modalităţile în care indivizii se constituie într-un receptor colectiv, ţinând seama că ne interesează modul în care comunicarea devine politică, deci comunicarea în interiorul unei comunităţi şi pentru comunitate; unul sau mai multe canale media, adică selectarea uneia sau mai multor modalităţi prin care enunţul este transmis în mod pertinent în funcţie de efectul pe care îl aşteptăm (convingere, persuasiune, adeziune).”[3]
Comunicarea politică este o ,, comunicare intenţională despre politic, include toate discursurile politice nu numai enunţurile verbale sau scrise, ci şi elementele vizuale de semnificaţie precum ţinuta vestimentară, machiajul, pieptănătura, designul unui logo, toate acele elemente de comunicare despre care se poate spune că alcătuiesc <<imaginea>> politică sau identitatea”[4]
Comunicarea politică este ,, un spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnaliştii şi opinia publicã prin intermediul sondajelor de opinie”.[5]
Comunicarea politică este,, un proces interactiv referitor la transmiterea de informaţie între oamenii politici, media şi public. Procesul operează de sus în jos, de la instituţiile guvernului către cetăţeni, şi de jos în sus, de la opinia publică spre autorităţi”.
Comunicarea politică se difererenţiaza de celelalte tipuri de comunicare prin următoarele elemente: o reţea de interacţiuni între actori sociali diferiţi. Nu trebuie neglijate nici imaginea pe care emiţătorul vrea să o afişeze in faţa receptorului, nici ideologia partidului în numele căruia se vorbeşte, nici nevoile şi aşteptările targetului. Alt element distinctiv este dimensiunea reprezentativă. Emiţătorii dispun de cele mai multe ori de un anumit statut public. Temele tratate sunt considerate reprezentative pentru interesul comunităţilor sau grupurilor sociale. Comunicarea politică este conventionalã şi ritualizată deoarece la producerea ei contribuie interacţiunea dintre actori sociali care reprezintă tipuri distincte de instituţii. Mass-media are un rol decisiv, ea fiind cea care asigură vizibilitatea publică a informaţiei politice. Contribuie la educarea democratică a cetăţenilor, prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi coordonează mişcările actanţilor pe scena politică. Nu în ultimul rând comunicarea politică este o practică democratică. Este mijlocul prin care politicul capătă vizibilitate publică.
Comunicarea politică are la bază dorinţa de persuadare a publicului, scop pentru realizarea căruia este întrebuinţat un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiţii etice, profesionale, reglementări normative şi convenţionale destinate publicităţii politice.
Comunicarea politică este influenţată de factorii socio-culturali (deprinderi şi posibilităţi sociale, norme culturale ce ţin de comportamentul sau miturile sociale general acceptate, instituţii), economici (ţin de resursele aflate la îndemână pentru crearea unor canale eficiente de comunicare sau pentru limitarea puterii altor mijloace de informare), istorici (determinanţii comunicaţionali ce ţin de evoluţia specifică a unei comunităţi-istoricul şi dezvoltarea presei locale, istoria şi influenţele de natură istorica asupra presei), politici (în funcţie de sistemul existent se modifică şi structurile de influenţă informaţională).
[1] Lippmann Walter ,,Public Opinion” Macmillan, New York 1922 apud Bogdan Teodorescu, ,,Marketing politic şi electoral” Bucureşti, comunicare.ro, 2001, pag.12
[2] Lazarsfeld P.F, Berelson B.R.,Gaudet H. ,,The People’s Choice”Columbia University Press,New York, 1948 apud Beciu Camelia ,,Comunicare politică”, comunicarea.ro, Bucureşti 2002, pag. 15
[3] Achache Gilles ,,Le marketing politique CNRS” Editions,Paris 1989, pag. 104 apud Bogdan Teodorescu, ,,Marketing politic şi electoral” Bucureşti, comunicare.ro, 2001, pag.17
[4] McNair Brian,,An introduction to Political Communications”, Routledge 1995, pag. 4
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu